Vali Moraru despre schimbările premature de antrenori: La vremuri noi, Dică și Rădoi!

de Vali Moraru

Mircea Lucescu spunea că un antrenor are nevoie de 4 ani pentru a crea o echipă performantă pe plan european. Primii ani sunt necesari pentru reconstrucția lotului și atacarea trofeelor interne pentru ca al patrulea an să reprezinte momentul consacrării în cupele europene. Cel puțin așa mi-aduc aminte dintr-un interviu citit în urmă cu vreo 35 de ani.

Lucescu vorbea din propria experiență: a dus Corvinul în cupele europene în 3-4 ani de zile ca antrenor – jucător, iar cu Dinamo a ajuns într-o semifinală europeană și a luat titlul după 4 ani.

Ai zice că timpurile s-au schimbat, că totul se petrece mult mai rapid, că nimeni nu mai are 4 ani de răbdare. Și așa e. Doar că ne uităm și la Klopp, la 30 de ani distanță de interviul lui Lucescu. La venirea la Liverpool, Jurgen Klopp a vorbit tot de 4 ani. Și în 4 ani a venit trofeul Champions League. Iar în al cincilea a câștigat titlul așteptat de 30 de ani.

La noi sunt greu de găsit exemplele de acest gen. Cine să aibă răbdare 4 ani? Pare că suntem prea săraci ca să investim sănătos, pe termen lung, cu un business-plan adevărat, cu obiective realiste. Doar momentul actual al Rapidului pare să se încadreze, de aici și normalitatea prelungirii contractului lui Mutu. De urmărit.

Altfel, Toni Petrea și Laszlo Balint au devenit primele victime ale sezonului. La noi nu se stă 4 ani, se stă 4 etape. Sigur că sunt de partea continuității, a respectării angajamentelor asumate. Și aici mă refer la Balint. Dar era destul de clar că nu va rezista prea mult. Pe motive de incompatibilitate. Poate doar niște rezultate incredibile să-i fi salvat începutul de mandat. Nu a fost cazul. Încă mai cred că Balint e un antrenor bun și că a ratat o șansă importantă de a intra în circuitul echipelor cu pretenții la titlu. După Craiova, mi-e greu să cred că va mai dori cineva dintre Rapid, FCSB, CFR, adică ”alea grele”, să-l aducă prea curând. Poate Sepsi, la un moment dat. Balint va trebui să aștepte un moment prielnic pentru a crește din nou cu o echipă ca UTA sau poate chiar s-o ia de mai jos, cum a luat-o și cu UTA.

Este evident (ar fi fost la fel de evident și în cazul unui eșec cu Zorya) că Mirel Rădoi e mai aproape de ceea ce are nevoie Craiova. Nu-mi dau seama dacă Rădoi va aduce titlul în Bănie, dar va aduce multe lucruri bune. Pe primul l-a adus încă de la debut: a trezit la viață o echipă cu un soi de letargie nespecifică locului, cu momente izolate în mandatele Mangia, Mulțescu, Reghe sau Bergodi în care își mai depășea condiția autocontemplativă. Rădoi va mai aduce un discurs corect și proaspăt în vestiar și la nivel public. Va veni cu idei, va aduce lumea la stadion, va condimenta confruntările cu FCSB. Venirea lui Rădoi la Craiova nu poate fi decât o veste bună pentru Craiova și pentru SuperLigă.

Dincolo, deși a luat titlul, că așa ne anunțase Becali, Toni Petrea a trebuit să plece. Apropo, încă un argument privind beneficiile venirii lui Rădoi la Craiova: acum a înțeles Gigi Becali (of, în sfârșit, a durat ceva!), mă rog, susține el c-a înțeles cât de important este antrenorul la o echipă. Deși lucrase cu Olăroiu, cu Pițurcă, cu Zenga, cu Hagi, cu Reghe și cu atâția alții, inclusiv cu Rădoi, abia acum a înțeles. Mai bine mai târziu.

Și la FCSB vorbim de o schimbare necesară. Oricât de amuzantă era situația lui Toni Petrea pentru public, antrenorul fake de la FCSB trebuia să plece. Nu zic că Nicolae Dică e vreun revoluționar la care compromisul e interzis în dicționare, dar măcar mai auzim o idee sau mai vedem o decizie care par să-i aparțină.

Antrenorul e primul care plătește și asta e, uneori, nedrept. La urma urmei, antrenorul nu are nevoie de o perioadă de adaptare la un nou club? Antrenorul nu poate avea și el o „formă sportivă”? Nu poate avea perioade de inspirație sau de lipsa ei?

Nu există rețete universale. Nici în viață, nici în fotbal. Dacă ar exista, toți le-ar aplica și ar aștepta același rezultate. Am avea o planetă de campioni. Singurul numitor comun pe care îl văd este munca. Mai departe… depinde de prea multe, inclusiv de noroc.

Așa că, oricât aș fi de partea continuității, recunosc că există niște limite. Și că, uneori, schimbările trebuie făcute pentru a nu mai prelungi agonia și pentru a mai salva ce se poate salva.