Lui Diego i-a plăcut

de Cristian Voicu

De undeva de sus, din lumea mai bună în care Dumnezeu l-a chemat pe Dumnezeul Fotbalului pe 25 noiembrie 2020, Diego Armando Maradona zâmbește înconjurat de Don Diego și La Tota. Argentina, marea lui iubire Argentina, a câștigat La Tercera după 36 de ani de așteptare și a făcut-o pe bazele inconfundabile puse de El Pibe D'Oro la Mundialul mexican din 1986: cu geniul și suferința îmbinate armonios, cu pasiune dincolo de extrem, răstunări de situație și lacrimi. Multe lacrimi de bucurie pentru o echipă și un popor care nu cunosc calea ușoară, pentru care scurtătura spre glorie nu există și probabil nici nu va exista vreodată. Pentru că Argentina, tărâmul fotbalistic binecuvântat de Zei cu un Diego și un Lionel, este outsiderul dintre granzi, tipul acela de comando care are nevoie să fie lovit, ațâțat, pentru a se ridica și a te lovi infinit mai puternic pentru a te pune la pământ.

Paralele între Messi și Maradona s-au făcut, se fac și se vor face. Unii îl consideră pe Messi absolutul suprem în fotbal, alții îi rămân fideli lui Diego, dar singurul lucru cât se poate de cert e că bătrânii argentinieni care au suspinat pentru ambele forme de D10S sunt cei mai norocoși și încercați dintre pământenii îndrăgostiți de fotbal. La 36 de ani distanță, cercul vieții lor s-a închis probabil definitiv cu un deja-vu care întrece orice regulă a fotbalului, scrisă sau nescrisă. În finala din 1986, Argentina lui Maradona avea 2-0 cu Germania de Vest și părea că va câștiga ușor. În 2022, "pumele" lui Messi au urmat scenariul ca la carte. Dar s-au găsit, pe undeva, un Rummenigge, un Voller și un Mbappe care să adauge, involuntar, acea aură inexplicabilă din jurul victoriilor legendare scrise cu sânge. Când Argentina părea cu trofeul în brațe, adversarii au revenit, dar doar pentru a le da sud-americanilor o nouă șansă: Diego a rezolvat ecuația printr-o pasă de geniu, Messi a avut nevoie de un gol în prelungiri și de penalty-uri. Inimile bătrânilor argentinieni au stat, dar doar pentru a ieși din piept la golurile lui Burruchaga și Montiel.

Prin prestația stelară din Qatar, atât de improbabilul loc al desăvârșirii unui supraom, Leo Messi a pus ultimul steag pe vârful unei cariere electrizante. Despre aventura Argentinei la Cupa Mondială din 2022 se vor scrie cărți, se vor ecraniza filme și documentare, mii de tone de cerneală vor fi tatuate pe corpurile oamenilor de rând care au trăit pe viu istoria în ritm de tango. Dintre toate, un moment ar trebui să ruleze pe fiecare generic, cel petrecut în timpul în care ceasul polonezului Marciniak arăta 123 de minute și 13 de secunde de joc. Cel în care Kolo Muani scapă singur cu portarul, are în gheată golul de aur și poate condamna un popor la continuarea depresiei care datează de mai bine de trei decenii și jumătate. Clipele se scurg greu, vârful alege o finalizare în forță, pe jos, rezervele Franței intră pe teren pentru a se bucura. Apoi cei care nu cred în destin probabil că au un mic șoc: Emi Martinez se face mai mare decât poarta, întinde un picior și salvează situația când puțini mai sperau. În 1986 a fost nevoie de o Mână a lui Dumnezeu, în 2022 copiii luptătorilor din Războiul Malvinelor au avut nevoie de un Picior al lui Dumnezeu pentru a-și împlini visul.

Restul e cunoscut și va fi consemnat în cronici și editoriale drept o luptă psihologică în care același Emi Martinez îi hipnotizează pe Coman și Tchouameni, aduce aminte de Sergio Goycochea la Coppa del Mondo 1990, apoi Montiel semnează deznodământul. Petrecerea începe pe teren, milioane de lacrimi curg la unison pentru un țel comun, Messi vine pentru a culege laurii și e încoronat simbolic drept regele fotbalului mondial. Nu mai e loc nici de controverse, nici de dezbateri, Leo primește trofeul suprem și fiesta se mută la vestiare. Acel loc în care Diego Maradona obișnuia să intre și să-și motiveze conaționalii, indiferent că era vorba despre echipa de fotbal, cea de rugby sau cea de Cupa Davis. Locul în care Diego, cu ochii umezi și vocea subțiată, le vorbea despre Malvine, sărăcie, decăderea și mărirea poporului argentinian. Duminică seară, petrecerea a început fără întâiul Zeu al argentinienilor, pentru că, în cazul lui Diego Armando Maradona viața chiar a fost o tombolă, așa cum îi spunea cântărețul Manu Chao într-o celebră melodie. O tombolă care i-a interzis să vadă cum moștenirea lui reușește!